Vechii caldeeni, chinezi, egipteni şi hinduşi, precum şi grecii, iudeii şi romanii, credeau cu sfinţenie în vise ca mijloc de prevestire a viitorului, privindu-le ca pe nişte semne ale zeilor mai mult decât nişte manifestări ale minţii umane. Prezicatorul roman Artemidorus a adus cea mai mare contribuţie în divinaţia cu ajutorul viselor, practicată de numeroase popoare, păstrată chiar până în zilele noastre.

Originea interpretării viselor este necunoscută. Cele mai vechi exemple de interpretare a viselor apar în Biblie, când Iosif a interpretat visele brutarului, ale paharnicului şi chiar ale Faraonului (Geneza 40:5-8). Interpretarea data de Iosif a avut un impact imens nu numai asupra Egiptului, ci şi asupra viitorului interpretării viselor.

Ceva mai târziu, filosofii greci au aprofundat şi mai mult analiza viselor. Cel mai cunoscut dintre ei a fost Aristotel, care a vorbit despre iluzia "percepţiei simţurilor", funcţionarea defectuoasă a simţurilor care dă naştere viselor. Aristotel a sugerat mai târziu că visele sunt formate de dereglările corpului. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, nici un alt filosof ca Aristotel nu şi-a lăsat amprenta în domeniul interpretării viselor.